Documentar initiat si ingrijit de Artur Silvestri

raoul-sorban1_curbe1  coperta carte

patriarhul-ardelean  text integral

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Culegerea de faţă cuprinde cu precădere evocări şi analize scrise special pentru a fi incluse în acest volum. Pe lângă acestea, sunt reproduse texte apărute în diferite cărţi şi reviste, utile pentru a se crea o imagine cuprinzătoare pentru înţelegerea operei şi autorului. Eseul lui Niceto Blazquez este numai un fragment dintr-un studiu dedicat lui Raoul Şorban care va apărea separat, în limba spaniolă, în cursul acestui an. Intervenţia dlui Ambasador Eliezer Palmor în temă s-a limitat – conform precizării care o însoţeşte – „la elucidarea hotărârii Institutului Yad Vashem de a acorda titlul de Drept între popoare lui Raoul Şorban şi motivul pentru care această hotărâre nu a fost anulată”.

O CARTE „DE AFIRMAŢIE” ŞI „DE MODEL”
„Patriarhul ardelean” este o carte ce nu s-a născut la întâmplare căci ea se include într-un program început mai demult şi căruia i s-ar putea spune mai pe scurt, şi formulat emblematic, „Pomeni rea Părinţilor”. Locul lui Raoul Şorban în această evocare colectivă asemănătoare unei liturghii laice este cum nu se poate mai potrivit căci şi el a fost, şi va trebui socotit şi mai stăruitor odată cu vre murile nedesluşite ce vor veni, un adevărat „Părinte al Patriei”.
Noi, însă, nu avem încă o conştiinţă suficient de vie a exis tenţei colective în timp şi dacă cumva am avut-o vreodată – fiind mai mult ca sigur că aceasta a existat – am pierdut-o ori s-a estom pat mult până la formele de relativă nepăsare ce le întâlnim acum. Însăşi istoria acestei culegeri de „evocări, analize şi puncte de vedere” o arată într-un fel ce trebuie descris sumar. De iniţiat, am iniţiat-o în vara lui 2006, de îndată ce „patriarhul istoriografiei de Reconquista” s-a prăpădit pe neaşteptate şi a lăsat opera nu atât neîncheiată (căci mult din ceea ce a avut de spus a spus până la vârsta matusalemică ce i s-a îngăduit) cât lipsită de urmaşi, de „şcoală” şi de discipoli. Ideea de a o constitui a venit de la Aurelia Lăpuşan, o admirabilă „monografistă a Locului” a cărei lucrare cunoaşte valori înalte care, deşi prea puţin apreciate după meritul ce nu se poate contesta, se vor observa odată cu trecerea vremii. Fiind o sugestie ce s-a potrivit ca sămânţa în solul fertil şi venită în clipa potrivită, ipoteza unei recapitulări s-a impus cu repeziciune iar momentul acţiu nii a urmat de îndată. L-au intensificat, la proporţii ce nu se bănuiau în primele schiţe, mai multe episoade de context local tipic care, la drept vorbind, repetă matematic schemele fenomenal de răspân dite la noi în medii intelectuale de factură incertă, de obicei irespon sabile în a folosi cuvântul dacă nu chiar necuviincioase prin gest bizar, atitudine ireverenţioasă şi criticism în clipa necuvenită. Nici nu se încheiaseră funeraliile şi cuvântările curente de panegiric ce sunt expresia universală a reculegerii mâhnite, că se şi găsiră specimene care să descrie „omul şi opera” cu un incredibil „instinct al maculării” ce lucrează virulent, extins şi sistematic căci odată apărută „ima ginea negativă” a o corecta cu timpul fără a-i crea o contragreutate imediată ar fi fost dificil, laborios şi cu o eficacitate relativă.
Însă pe lângă obligaţia ripostei (de fapt – a corecţiei), mai era încă un argument ce a lucrat profund şi a produs efect: „pomenirea” ca Instituţie care dă, în ultimă analiză, coeziunea întocmirilor solide unde întotdea una „cei ce rămân” trebuie să se îngrijească nu doar de curăţenia mormintelor „celor ce s-au dus” ci şi de claritatea amintirii Faptei Mari, atunci când ea există. Şi aici există.
Rezultă că „Patriarhul ardelean” trebuia să fie o carte de „reacţie” dar, mai întâi de toate, de afirmaţie şi de model. Mate ria ei nu a fost uşor să se adune: ea s-a format din „bucăţi” şi arată aşa cum se prezintă astăzi, compusă din texte de lungimi diferite, cerute uneori cu insistenţa unor autori ce cunosc opera ori cunos cuseră şi pe autor, şi, până la urmă, are o conformaţie mulţumitoare căci am reuşit să o fac să capete echilibru şi să răspundă obiectivelor de moment. Proporţia fiind aici esenţială, am avut în vedere că era nevoie şi de opinii necontestabile prin demonstraţie şi metodă dar, în acelaşi timp, apte să şi creeze un îndemn la reflecţie şi la o vedere mai lămurită a situaţiei stranii de la noi unde, în doc trina stăpânilor, nici măcar principii incontinente nu apar.
Acţionând, deci, sub imperiul necesităţii, a trebuit să nu mai aştept examinările de natură estetică ale operei şi, bineînţeles, portretul de personalitate creatoare care, totuşi, vor trebui făcute în viitor, materia în sine având nu doar interes circumscris istoriceşte ci o însemnătate categorică prin inedit. De aceea lipsesc de aici atât descrierea uimitoarei înfăţişări enciclopedice a creaţiei lui Raoul Şorban, ce izbeşte la o cât de repede privire, cât şi incredibilul amestec de fineţe intelectuală, estetism baroc şi inflexibilitate de istoriograf, întâlnit mai rar, la noi, în vremurile recente. Acolo unde acestea sunt amintite, analiza nu stăruieşte fiindcă obiectivele acestei antologii erau abia în al doilea rând judecata de valoare în artistic şi dife renţierea autorului în raport de epocă şi contemporani.
Oricum s-ar înfăţişa concluzia axiologică la examenul de mâine când probabil lărgimea de vedere va fi alta decât acum, aici impune atitudinea de recucerire, un gen de „ardelenism” compatibil cu obiectul căci Raoul Şorban a fost, aşa cum i s-a şi spus, „unul din ultimii cărtu rari ai Ardealului”. Formula uimeşte dar se susţine căci indiferent dacă vor mai fi „ştiutori de carte multă”, erudiţi şi savanţi prezenţi şi viitori, această speţă de „intelectual dedicat Locului” se află tot mai greu la noi şi va apărea cu tot mai puţină capacitate de a se regenera dacă nu se produc concentrări de idei puternice şi insti tuţii incontrolabile ce pot afirma tradiţia încă activă.
Noi, însă, trebuie să ne facem datoria până la sfârşit depăşind oricâte piedici posibile şi chiar dacă aceasta ne apare câteodată ca fiind acţiune zadarnică şi fără efect. Urmările se vor vedea cu vre mea, prin mijloace care acum ne scapă (ori, mai bine zis, ne scapă întotdeauna în realitatea cu „orizont restrâns” unde ni s-a dat să trăim); acum esenţial este să nu stăm cu mâinile în sân şi să facem ceea ce este de făcut.
Indiferent cât de multe ecouri ori de efecte va cunoaşte, această carte nu este nici „reprezentativă” şi nici capitală dar va fi „un docu ment de epocă” şi un semnal. Mai mult nici nu cred că se putea realiza în condiţiile date iar dacă lăsăm să se uite şiruri de teme, chipuri şi „lucrări” ce binemerită, colbul timpului neiertător se va aşterne peste tot ce ne defineşte mai clar şi ireductibil în climatul de depravare iraţională ce ne înconjoară azi; dar poate că nu şi mâine.
ARTUR SILVESTRI

RAOUL ŞORBAN PRIN CÂTEVA REPERE CRONOLOGICE
• 1912 Se naşte, la Dej, ca fiu al ilustrului compozitor Guilelm Şorban (Arad/1876, Dej/1923), o personalitate prestigioasă a epocii, autor al romanţelor „Mai am un singur dor” (Eminescu), „Pe lângă plopii fără soţ” (Eminescu), „Numai una” („Pe umeri pletele-i curg râu” – George Coşbuc) ş.a. Descinde dintr-o veche familie nobiliară românească din Ardeal, ates tată încă din 1266, printr-o diplomă a regelui Bela al IV-lea. Mama provine dintr-o familie alsaciană şi aduce cu ea zestrea genetică germană şi franceză. Tatăl moare tânăr, la 47 de ani, se pare că otrăvit de un adversar politic. • 1923-1927 Studii gimnaziale şi liceale la Blaj şi Cluj, cu precădere în dome niul muzical, unde are ca profesori pe Heinz Heltmann, Celestin Cherebeţiu; Jean Bobescu şi Paula Kouba-Stranszky; • 1930 Debutează în jurnalistică (ziarul „Patria”) • 1930 Studiază pictura şi muzica în Italia, Germania şi Austria; la Milano, urmează Conservatorul „Giuseppe Verdi” (1930-1934); în aceeaşi perioadă, cunoaşte şi urmează ca elev pe pictorul expresionist Oskar Kokoschka. Începe să se afirme în pictură cu expoziţii la Baia Mare şi Cluj (1935) urmate de altele „personale” la Botoşani (1936), Bucureşti, Baia Mare (1938), Cluj (1939, 1942, 1943), şi de participări la expoziţii colective: Cluj (1942, 1943), Bucureşti (1939, 1956). Între 1935-1939, studiază Dreptul la Cluj, iar în 1938 devine director al Cabinetului Rezidentului Regal al Ţinutului Someş, profesorul dr. Coriolan Tătaru şi Preparator la Ca tedra de Istoria Artei a Univer sităţii din Cluj • 1939 Lucrează, până în 1944, în Ministerul Afacerilor Străine la Departamentul de Presă, dar în 1940, după un incident cu Poliţia Legionară din Bucureşti (este arestat), se întoarce la Cluj. După ocuparea Ardealului de Nord, devine una din figurile importante ale intelectualităţii ardelene rezis tente (fiind şi secretar de redacţie la „Tribuna Ardealului” şi, din 1943, fonda tor al ERAN (Editura Românească din Ardealul de Nord) • 1942 Arestat de autorităţile ungare (martie-noiembrie); apoi, din 1944, se află între orga nizatorii acţiunii de salvare a evreilor din Transilvania de Nord, operaţiune la care participă, până la reîntoarcerea în România, la 1 Mai 1944. Carie ră universitară strălucită, în domeniul istoriei artei, cu un doctorat în această disciplină, arheologie şi estetică, sub îndrumarea eminentului savant Zoltán Felvinczi Takáts; Din 1945 lucrează la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (în Departamentul de presă). La jumătatea lunii martie, este arestat de autorităţile ungare la Cluj, deşi reprezenta România, în calitate de comisar guvernamen tal, la festivităţile de reunire a Transilvaniei de Nord cu România. Peste câte va zile este arestat de autorităţile ungare din Cluj • 1946-1948 Conduce Conservatorul de Muzi că şi Artă Dramatică din Cluj, unde este şi profesor, iar în 1947 inaugurează Salonul de Artă Plastică al Transilvaniei, fondat împreu nă cu acaemicianul. V. Vătăşianu şi profesorul Gyula László • 1948-1949 Conduce, ca rector, Institutul de Arte din Cluj, pe care îl fondează şi unde lucrează ca pro fesor universitar • 1949 Este exclus din învăţământ şi din viaţa socială, datorită situaţiei politice din ţară, şi devine zugrav la o cooperativă, înainte de a fi arestat, în 1952 (jurnalistul C Mustaţă constată că „în cele patru arestări -1940, 1942, 1945, 1952 – a totalizat şase ani de lipsire de libertate, fără a fi judecat şi condamnat”) • 1956 Redactor pentru cărţile de artă – Edi tura de Stat pentru Literatură şi Artă • 1963 Datorită ministrului Ilie Murgulescu, este reintegrat în învăţământul universitar; profesează doi ani la Universitatea Bucureşti, iar din 1965 este profesor, secretar ştiinţific şi şef de catedră la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti până în 1978 • 1969 Susţine conferinţe despre arta românească la Budapesta, Paris, Haifa, München • 1968-2006 conduce doctorate în Isto ria Artei, la Universitatea Bucureşti • 1986 „O viaţă de artist, între München şi Maramureş” – o scriere memorialistică importantă. În acelaşi an, apar primele articole din ciclul „Reţelele Omeniei”, iniţiate de Adrian Riza şi M. Ungheanu, tratând participarea lui Raoul Şorban la salvarea evreilor din Tran silvania de Nord • La 7 aprilie 1987, Institutul Comemorativ al Martirilor şi Eroilor Holocaustului „Yad Vashem” (Ierusalim), îi atribuie titlul de „Drept între Popoare”, primit de „neevreii” care au salvat evrei de la moarte • La 5 decembrie 1990 primeşte titlul de „Cetăţean de Onoare al Statului Israel” • Începând din 1990, bibliografia lui cunoaşte o nouă categorie de lucrări, dintr-o specie proprie, amestec de memorialistică şi reconstituire documen tară, „istorie secretă” sau „eretică”, analiză de doctrină politică. Astfel, lucrări cum ar fi „Fantasma imperiului maghiar şi Casa Europei” (1990), „Chestiu nea maghiară” (2001), o carte „arestată” (postfaţa de Adrian Riza şi „făcută dispărută”) sau „Invazia de stafii” (2004, cu o prefaţă de Adrian Păunescu) devin episoade ale unei opere de „reconquista a viziunii istoriografice docu mentate” şi deopotrivă ocazie pentru marginalizarea şi mai pronunţată a căr turarului ardelean. Retras la Stoiana, ca strămoşii lui, nobili transilvăneni liberi, Raoul Şorban îşi continuă opera strălucită, preţuită de mulţi şi detes tată de „monopoliştii de opinie” de la noi şi de aiurea, până la petrecerea lui din viaţă, în iulie 2006, când „patriarhul istoriografiei româneşti” intră, la rândul lui, în istorie • În septembrie 2005, primeşte, la Bucureşti, „marele Premiu al Patrimoniului Românesc”, acordat de ARP, la a doua ediţie, urmând, astfel, pe marele Mitropolit Antonie Plămădeală. Opera de cărturar cuprinde un număr impresionant de „monografii de autor”, ce vor trebui redescoperite şi recitite, precum: G.A. Beltraffio (Milano 1935); Pictorul Mihai Şorban (Cluj, 1943); Tonitza – „Scrieri despre artă” (cu o prefaţă de Tudor Arghezi, Bucureşti, 1962); C Baraschi (Ed. Meridiane, 1965); Th. Pallady; Aurel Ciupe; Nicolae Tonitza; Aurel Popp (1968); Börmches (1974); Vida (1982); Ter Borch (1985); Szervátiusz, Aurel Popp (Ed. Corvina, Budapesta), colaborări la o sinteză esenţială: „Istoria învăţământului artistic din România” (Bucu reşti, 1964), nenumărate prefeţe şi „studii introductive”, care, la rândul lor, meri tă ediţii de restituire şi o publicistică fenomenal de întinsă, care constituie acum obiectul de studiu al unui grup de cercetători din Cluj-Napoca, îndru mat de admirabilul studios Ilie Rad. Opera, dar şi „personalitatea” constituie o temă de studiu pentru viitor, rezemată pe cărţi ce i s-au dedicat (cum ar fi „Convorbiri cu Raoul Şorban”, de C. Mustaţă) şi pe numeroasele scrieri memorialistice, risipite în presă şi în cele mai diferite volume colective (ca exemplu: „Retrospective autobiografice” (Rétrospectives autobio graphiques). În: România km 0, 1999, 1, nr. 1, p. 125-132).
RAOUL ŞORBAN „CEL MARE” – UN UMANIST DE O CATEGORIE EXCEPŢIONALĂ
Prof. Dr. Niceto Blázquez, O.P.
În noaptea de 18 iulie a anului 2006 s-a stins din viaţă, la Cluj-Napoca, Raoul Şorban la vârsta de 94 de ani, şi în data de 21 au avut loc, la DEJ, solemnele funeralii religioase în onoarea sa, prezidate de prietenul nostru comun domnul Virgil Bercea, Episcop greco-catolic din Oradea.
Fiica sa, Cristina, mi-a transmis trista ştire cu aceste laconice şi iubitoare cuvinte: „Dragă Niceto, cu multă tristeţe vă anunţ că tatăl meu a încetat din viaţă aseară. Funeraliile vor avea loc vineri, la orele 13, în Dej. Domnul Bercea din Oradea va fi prezent acolo. Vă rog să mă sunaţi urgent. Cristina”.
Înainte de datoria de a fi prezent la un act atât de important, tri miterea unui mesaj de despărţire, în următorii termeni, mi s-a părut a fi o datorie de conştiinţă:
„Dragă Raoul. Am primit o veste despre călătoria ta spre eterni tatea fericită. Scuză-mă că nu am fost alături de tine ca să te îmbrăţişez înainte de despărţire. Nici viaţa nici moartea nu aşteaptă pe nimeni. În momentul de faţă ajung la mine tot felul de gândurile şi amintirile fericite alături de tine prin mai de 30 de ani. Sigur, tu ai fost, Raoul, pentru mine un prieten fără comparaţie şi unic. Dar asta nu e tot. Eu te-am cunoscut totdeauna ca un om drept şi bun şi mai cercetător sincer adevărului. Încă mai mult. Tu ai fost şi un om cu inima creştină care ai făcut tot felul de bine, mai ales în favoarea celor mai nevoiaşi atât din point de vedere mate riale cât şi spiritual fără prejudecată. De aceea, dragul meu Raoul, nu ţi-e teamă de nimic. Dumnezeu te aşteaptă cu dragoste şi noi să ne amintim de tine cu dragă inimă. La revedere, Raoul, şi mulţumesc încă o dată pentru prie tenie noastră fericită. Te îmbrăţişez cu mare dragoste, admiraţie şi recunoştinţă. Niceto. La Madrid/ 19/VII/2006″.
Pentru a schiţa această amintire despre Raoul Şorban, mă simt obli gat să las o dovadă istorică despre câteva trăsături ale marii sale perso nalităţi umane. 1) Şi-a publicat în cele din urmă Memoriile şi a avut ocazia să spună lucruri pe care, din prudenţă, nu a îndrăznit să le facă publice înainte. Eu am auzit chiar de la el multe din lucrurile pe care le relatează în Memoriile sale şi în interviurile din presă şi trebuie să mărturisesc că, vorbind personal cu el, aceste relatări capătă un interes special. Vorbea liniştit, cu precizie şi folosind cuvinte exacte pentru a exprima foarte clar ceea ce dorea să spună. Uneori, un surâs ironic sau un gest mai elocvent decât cuvintele însele îi acompaniau relatarea sau afirmaţiile. Cel mai bine era când eu îi puneam o întrebare lămuritoare, care îi dădea ocazia să facă nişte comentarii confidenţiale picante. 2) Raoul Şorban a fost, ca om, artist desăvârşit şi intelectual, un umanist de o categorie excepţională. Sensibi litatea sa pentru dreptate şi respectul faţă de persoana umană nu au fost înţelese şi, din această cauză, a fost încarcerat de patru ori. A fost pedepsit de nazişti, fascişti, naţionalişti şi comunişti. Sau, cum el însuşi obişnuia să spună: „toţi”. 3) Şi, totuşi, când îl trăgeam de limbă, obligându-l să se pro nunţe asupra persecutorilor săi nedrepţi, nu am auzit de pe buzele sale cuvinte de resentiment, ură sau dorinţe justiţiare de răzbunare. Dacă pro nunţa cu vreo ocazie un adjectiv negativ la adresa persoanelor, făcea acest lucru cu un ton confidenţial şi încet, pentru a fi uitat. Chiar şi atunci când vorbea despre problema Transilvaniei, care era obsesia sa istorică. 4) Cred că moartea dramatică a tatălui său şi tratamentul inuman al mamei sale au constituit doi factori care i-au marcat viaţa încă din cea mai fragedă copilărie. Raoul era convins că tatăl său fusese asasinat de către adver sarul său politic şi personalitatea sa a fost marcată după aceea de mama sa pe care şi-o amintea frecvent cu o dragoste imensă. La toate acestea trebuie să adăugăm tragedia politică a României aflată între nazişti, naţionalişti violenţi şi comunişti. Şi, totuşi, Raoul Şorban a reuşit să depăşească moral aceste calamităţi eradicând din sufletul său orice sentiment de răzbunare sau resentiment împotriva cuiva. În acest sens, a fost un om „rebel” în sen sul cel mai nobil al cuvântului. A fost fidel convingerilor sale nobile, fără să le impună cuiva cu forţa, şi sentimentelor sale de dreptate fără a se umili în faţa nimănui. Se înţelege astfel că însuşi comuniştii l-au considerat „pe riculos”, şi, în fapt, au încercat să-l ucidă. Când îmi povestea despre strate giile sale de supravieţuire, sau pentru a ajuta persoanele care se aflau în dificultate, adăuga uneori că întotdeauna se purtase ca un „conspirator”. Sau, făcând ceva ce putea fi interpretat drept un denunţ al unei nedreptăţi instituţionalizate de către diversele grupuri sociale aflate în conflict. 5) Din punct de vedere politic, Raoul Şorban a fost un patriot român exem plar. Şi-a iubit patria şi a luptat pentru ea cu inteligenţă, dialog şi prietenie fără a degenera în pesta naţionalismelor sălbatice ale timpului său şi care ameninţă convieţuirea în viitor. Nu a acceptat nici să îşi abandoneze patria sau să o trădeze prin spionaj. Nimic mai străin mentalităţii universale a lui Raoul Şorban decât „patriotismul mărunt” şi „şovinismul” care animă naţio nalismele. Pe de altă parte, memoria istorică este fundamentală, dar numai atâta timp cât este selectivă. Memoria istorică selectivă înseamnă a scrie istoria cu obiectivitate şi a-şi aminti întâmplările pozitive condamnând la uitare tot ceea ce serveşte numai pentru a reactiva ura şi răzbunarea. Poziţia sa faţă de contenciosul din Transilvania a fost intelectuală şi umanistă denunţând nedreptăţile verificabile şi niciodată prin recurgere la forţa brută militară. 6) Cunoscând personalitatea lui Raoul Şorban şi situaţia politică complicată a României, încolţită de către nazişti, naţionalişti ai secolului al XIX-lea şi comunişti sălbatici în acelaşi timp, activităţile sale clandestine în favoarea poporului evreu par a fi uşor de înţeles în întregime şi demne de admiraţie. „Yad Vashem” nu a greşit când, în ziua de 7 aprilie 1987, l-a numit „Cel Drept între Popoare”. Dr. Mordecai Pardiel mi-a trimis o invitaţie oficială pentru a asista la solemnul act, dar, din diverse motive, nu am putut să mă deplasez în acea zi la Ierusalim. 7) Raoul Şorban a fost întotdeauna un profund admi rator al credinţei mele creştine. Cu o ocazie, m-a întrebat de ce, el nefiind credincios, se identifica de fiecare dată mai mult cu filosofia mea de viaţă. Eu i-am răspuns pentru că, probabil, amândoi ne-am cunoscut în căutarea adevărului şi a păcii prin intermediul inteligenţei şi nu cu ajutorul puterii şi a dominării celorlalţi. Acest răspuns l-a convins în întregime. Avea impre sia că pierduse credinţa creştină în care fusese educat, dar era convins de calitatea şi nobleţea viziunii creştine asupra vieţii. De aici respectul său pentru Biserică şi preocuparea sa când observa că autorităţile ecle ziastice sau creştinii nu se aflau în concordanţă cu marile principii ale creştinismu lui. El spunea că nu are credinţă, dar, în realitate, am fost martor direct al operelor sale de caritate şi al relaţiilor sale de prietenie strânsă pe care le avea cu autorităţile ecleziastice ale tuturor confesiunilor religioase existen te în România. Cu o ocazie, un ziarist l-a întrebat dacă era credincios. Răs punsul lui Raoul: „Mama mea spunea că, cel mai probabil, Dumnezeu există, şi prietenul meu Niceto Blázquez spune să nu-mi fac griji pentru că, în prac tică, sunt un bun creştin.” Fără comentarii! După ceea ce am spus în aces te pagini cititorul va înţelege de ce nu am avut îndoieli în a-l numi pe Raoul Şorban CEL MARE.
Madrid, noiembrie 2006