amână mugurii să se deschidă :
se feresc de lumina asta-otrăvită
prin care se-nvârtejesc spinii
cununii Lui Crist

El înţelegea: nimeni
nu L-a-nţeles

a predicat pustiului din
Templu: vipere surde I se
prelingeau   – vâscos – peste
tălpi

atâta răceală – atâta
răceală

Cristul Iubirii n-a avut vreun
prieten  : doar cei ce învaţă să
silabisească Biblia de la
sfârşit spre-nceput – se
gudurau – rânjind – spre
Lumină

şi astăzi simt ce
simţea El atunci: carnea smulgându-ne
răutatea-nţelegerii
pe dos – cu-argumente

când se va coace Lumina
bunei-credinţe  – în arterele noastre – mârâind
a pagubă – ca nişte chiuvete-nfundate?
când – din Veşnic Pocalul de Aur – nu se va mai vărsa
picătură de sânge?

El stă pe gânduri: ele – de fapt – sunt
Crucea Lui

„Eli, Eli…”

nu  – e doar întârziata repetiţie
a unui cor – grăbit spre
spectacolul Râpei Sublime

adevăratul concert nu are puse
afişe – dar – fără greş
„săvârşitu-s-a”

împlinit este miezul în meri
chiar înainte ca mugurii să-şi
astâmpere frica vădirii

***
          
CATREN DE COPIL

Neamul nostru va-nvia
Când Lumina va vedea:
Pe Hristos când vom iubi
Neamul ni-l vom mântui!

***