OBÂRŞII

nu-mi am obârşia-n vulcanii-acestei lumi
de carne preaflămândă şi nebuni!
din lumea Frumuseţii-am asfinţit
Iubirea-i  raza care m-a urzit…

cu cât aici mai lătrători sunt câinii
cu-atât mă-nalţ spre astrele preasfinte:
hoiturile împuţite şi străinii
mi-alungă sufletul din fraze şi cuvinte!

pleca-voi de aici ca iar să fiu iubit
şi să iubesc – cu îngerii-nfrăţit:
vreau să respir lumini şi Dumnezeu

nu – sufocat – ură să scuip din greu:
mă voi topi-ntre duhuri-simfonii
în armonii eroice şi vii!
***
                                                
UN BIET CONTRABANDIST

aştept să bată clopotul în cer
să se-n cleştar desfacă nopţi barbare
aştept ca Marele Bijutier
să fulgere din taine milenare

m-am poticnit de-o pricină a lumii
o coasă – rădăcinile stelare
le-a retezat din inimi – şi străbunii
mi-au şters litera din abecedare

sunt singur faţă-n faţă cu amurgul
în straiul alb – aştept securi să cadă:
nu mai sunt inorogii să mă vadă

voi trece răni prin vămi la Taumaturgul…
…să nu şi-o ia în cap un biet contrabandist
s-a pus de strajă Raza de-Ametist!
***
ECOURI DE LUMI

Tâmplarul nu mai face case – ori
ferestre  – doar
sicrie – şi lumea nu mai este decât
un mort fardat

se povestea – cândva – se spunea
cândva: nu se mai spune – nici
povestitorii nu mai trăiesc – s-au
îngropat în azur – dimpreună cu
poveştile lor

e un ecou de lume – pe
care l-au lăsat în urmă
munţii – înainte de a se
scufunda în amurgul perpetuu

…doar Demonul – nu ştie nici el de ce
nu poate dormi: se răsuceşte
în neant – de pe o parte pe alta – foşnind iluzia de
amintire – degeaba
***

treceau femei – dintr-o cameră în
alta – rostind poemele
altora: erau atât de savante – încât
recitau precum girafele – scandând
din gât

a trecut – apoi – în vizită – focul
să-şi încerce – pe vieţile noastre
norocul: şi-a ascuns partea lui
sentimentală – într-o găleată cu zoaie şi
smoală – ceasurile nu mai au paradis – trec vorbind
prorocind – ca în vis: numărând sclavii degetelor
pe plantaţia colii de hârtie – mereu îţi ies fără soţ – fără
bis – te culci la loc – nădăjduind să-ţi treacă prin somn
aripi de ceaţă – versuri împachetate cu
aţă – şi – ca spectacolul să-şi aibă şeaua şi
avântul de drog – l-aştepţi crispat – pe
directorul de scenă – deşălat
inorog

o lume în care nimeni nu priveşte
Golgota – deci toţi se cred – cu
tărie – martiri

***

primăvara şi vara au fost de cenuşă
cobrele mi-au împrumutat anotimpul lor – din
guşă

cărţile nu se mai lasă citite – ci doar
răsfoite febril – de ispite: când ceasul nopţii este
deplin – ele îşi iau aripile la spinare
fâl-fâl – şi trec prin lumina de lumânare
către luna de mâl

măsori mătasea în intervalele dintre o moarte
adevărată şi una de-arlechin – şi constaţi că
dinspre niciun răsărit – lebede nu mai vin
este seară – luciul apelor s-a-ngălbenit
îţi fac semne disperate – fosforescent
ştime şi frunze – iele şi
stele – desprinse – toate – de pe ramuri imaginare – care
niciodată nu s-au văzut – dar te-au ţinut în umbră
ca pe un necunoscut

rănile din anii trecuţi – acum pufoase dar
cu atât mai dureroase – ale
fructelor – îngrăşate cu lumină şi
jind – prin nori rătăcind
din nou sângerând
îţi aduc veşti despre o cameră mobilată – în care
s-a tolănit – de-o vreme – un
străin – şi-ţi bea ultimul vin

…Dumnezeu s-a suit pe-o scară – dar
văzând cum s-au aşezat lumile şi cum
fără nicio măsură – fără umbră de mister şi
bun-simţ – s-au umflat şi-au crescut
se dă jos iară
***

ERA ÎN AMURG

era  în amurg

cavalerul în negru mă aştepta la povârnişul
dinspre pădure: era palid şi-ncruntat
şi-a azvârlit peste mine – mantia
neagră – voind parcă – din mine
să înţeleagă

pentru prima oară – corbul nevăzut din
ceruri – a cântat

era în amurg – şi deodată – toate frunzele – cascadă de
neîndurat – s-au prăvălit peste mine – cu ochii deschişi
arzători: era linişte – ca-n
nori

cavalerul şi-a tras mantia înapoi: am rămas gol – cu
luceferi pe umeri şi-n
frunte – era
ca după o nuntire de munte

stele multe au lătrat în limba cea uitată a
mea – şi m-am prefăcut că sunt de acord
nu mai e lume – nu mai ai
nume – doar cavalerul
amurgului – venit
din Nord

tremură de frig gândurile – un pescăruş rătăcit
a trecut peste inima mea – şi o a
răcit – dar cât de
grăbit

sună din tamburine – surd – copacii măririi
sună din valuri urmaşii ursirii – ba chiar
urşii se iau după constelaţii – şi
află unde mi-e ascunsă
odalisca cea tunsă

mi-e frică de ţipătul pescăruşilor – că-l vor trezi
pe moşul din stele – pe moaşa-ntre iele
că se vor deştepta chiar greul pământului şi
greierele de ametist – şi-mi vor cânta
dezacordat – concertul lui
Liszt

scotocesc adânc prin buzunare – după
lumină: nu găsesc decât orbi însetaţi de
lumină – şi scânteia
de vină

sunt bucuros de oaspetele păcat – şi în faţa
lui m-am plecat: am luat apă cu pleoapele
din agheazmatarul lunii

şi  – fluierând ceva ce nicicând n-am înţeles – dar
acum am văzut – am plecat

…niciun cavaler în negru – de atunci – nu m-a mai
căutat – ori  – sub pădure – aşteptat – nici
încruntat – nici neîncruntat: şi
doar atâtea amurguri – de atunci până
la noapte  – în fântâni – au
scăpătat…
***