Astăzi după amiază, a fost un accident feroviar imediat la ieşirea din staţia gării din localitatea Pickering. Pentru că locuim nu departe de gară, ne-am dus să vedem urmările la faţa locului. Până să aflăm, până să ajungem, s-a înserat. Cunosc bine zona, pe acolo mi s-au plimbat paşii câţiva ani la şcoala de limba engleză. Am ştiut pe unde să umblu ca să mă apropii de locul dezastrului.
La faţa locului, două aspecte m-au impresionat: învălmăşeala vagoanelor care îţi dădeau fiori pe şira spinării  şi organizarea ieşirii dintr-o astfel de împrejurare. Am lăsat maşina la o oarecare distanţă şi am pornit pe jos până în imediata apropiere de punctul cel mai grav. Morţi n-au fost, dar îmi imaginez ce trebuie să fi simţit pasagerii când au auzit scrâşnetul fiarelor care îi puteau duce la moarte. Locul era luminat ca pe stadioane la jocurile nocturne. Totuşi o imagine mai buna am avut-o de la puţină distantă şi de sus, de pe podul din apropiere. N-am putut să-mi opresc gândul la ce s-ar fi putut întâmpla dacă acele vagoane deraiate, înghesuite unele în altele sau aruncate la o oarecare distanţă ar fi lovit podul aflat în imediată apropiere. Nu era îmbulzeală de oameni cum mă aşteptatam. Oamenii veneau, se uitau şi plecau, nu încurcau locul, nu comentau cu mana la gură ca pentru ceva ieşit din comun. N-am auzit nicio văicăreala. Parcă voiau să spună: se întâmplă în viaţă şi asemenea  accidente feroviare, bine ca n-au fost pierderi de vieţi omeneşti. Fiecare cred că îşi spunea: “oare cum s-o fi întâmplat? aflăm noi mâine de la ştiri”
M-a impresionat în mod deosebit  calmul, stăpânirea de sine şi ordinea cu care se lucra. Era o atmosferă  care transmitea siguranţa ca totul se va termina cu bine. Stâteau orânduite câteva zeci de maşini cu platforme uriaşe pe care urma să pună vagoanele  zdrobite, scoase din încleştare, să care lemnele răsturnate dintr-un vagon sau alte încarcaturi răspândite pe jos.  Erau macarale si fel de fel de maşinării cu care să elibereze locul, toate orânduite cu chibzuinţă, în aşa fel ca să răspundă prompt când este nevoie de ele. Toate spaţiile din preajma gării, inclusiv marele spaţiu al parcării şi al  împrejurimilor, erau pusă la dispoziţia oamenilor care lucrau apăraţi de echipamentul de protecţie. Maşinile parcate a căror proprietari nu s-au prezentat să şi  le ridice au fost luate şi duse  în altă parte pentru a elibera locul. Peste tot se lucra cu calm, după un plan, cu o anumită orânduire a desfăşurării acţiunilor. Încercam să desluşec din atitudinea celor care erau implicaţi, care sunt inginerii care  coordonează totul şi asupra cărora cade marea responsabilitate a acestei acţiuni. Şi i-am văzut, sau aşa cred că i-am văzut, concentaţi, atenţi, discutând liniştit, dând ordine, implicându-se. I-am privit şi le-am transmis un gând bun. Am văzut maşiniştii care mânuiau maşiării uriaşe şi grele de duduia pământul, lucrând cu “gingăşie” ca să nu strice nimic în jurul lor, niciun stâlp să nu fie atins, nicio bordură să nu fie zdrobită. Un politist mergea atent cu câinele său dresat să controleze spaţiile şi vagoanele răsturnate. Ziariştii sosiţi la faţa locului fotografiau, notau se informau. Macaraua, plimbându-se prin aer. îşi făcea şi ea datoria în linişte şi după o anumită chibzuinţă. Tehnicienii, în echipe de cate 5-10 oameni, lucrau în preajma vagoanelor. Oamenii însărcinaţi cu paza spaţiului, ne dădeau informaţii cu tonul cel mai potrivit,  fără să lase pe chipul lor  urme ale şocului.
Dacă am motive să iubesc această ţară de adopţie, Canada,  chiar şi când dorul de ţara mea mă învinge uneori, este şi pentru motivul cum ştiu oamenii ei să facă faţă în împrejurări mai deosebite, să nu lase rănile să sape adânc în sufletele oamenilor. Mâine dimineaţă am să mă duc să văd cea mai rămas de făcut, dar după cum ştiu că se lucrează, ştiu şi la ce să mă aştept.
Şi am văzut. A fost chiar mai mult decât am crezut că este posibil. Sunt mândra că şi eu fac parte din rândul acestor oameni deosebiţi.

Elena Buică