“La fel cu însemnãtatea anului 1848 pentru istoria româneascã a urmãtoarelor douã secole, anul 1989 a culminat cu evenimentele eliberãrii noastre din Decembrie, tocmai pentru cã a fost pe tot parcursul sãu un an frãmântat de mişcãri de emancipare româneascã manifestate în diverse moduri. El meritã o notare specialã şi, prin stabilirea conjugãrii mai multor aniversãri, printre care cea propusã de noi sãrbãtorind cu toţii ZIUA LIMBII ROMÂNE, îi vom acorda întreaga însemnãtate, ca un prag de conştiinţã româneascã ce vine a se afirma în faţa chemãrilor de iluminare democraticã ale secolului al douãzecişiunulea…”
(din propunerea Consfătuirii Naţionale a Intelectualilor de la Sate)

STIMATI CITITORI,
Vă rugăm să primiţi ediţia noastră specială, ultima dintre cele cu argumente preluate din clasici întru susţinerea evenimentului pe care îl pregătim :
SĂRBĂTORIREA LIMBII ROMÂNE
ÎN PERIOADA 29 – 31 AUGUST
DE CĂTRE TOŢI VORBITORII EI, ÎN TOATE COLŢURILE LUMII.
Mărturiile pe care ne întemeiem sunt extrase din opera unor

MARI SLUJITORI AI LIMBII ROMÂNE

În această a şasea ediţie specială:

OVID DENSUŞIANU

Istoria limbii române – vol I “Originile”- extrase şi concluzii

ROMANIZAREA PENINSULEI BALCANICE, ELEMENTUL AUTOHTON, LIMBA LATINĂ, DEZVOLTAREA LIMBII ROMANE BALCANICE, INFLUENŢA SLAVĂ

Originile limbii române nu trebuie căutate exclusiv în Latina transplantată la nordul Dunării. Dacă romanizarea Daciei poate fi considerată drept una dintre faptele cele mai importante din istoria extinderii latinei în orientul Europei, nu trebuie să credem că se va ajunge vreodată a explica trecutul atât de obscur al limbii române fără a depăşi frontierele acestei provincii. Un eveniment precum acela al cuceririi ţării dacilor era strâns legat de o întreagă serie de întâmplări pe care filologul, la fel de bine ca şi istoricul, nu trebuie să le neglijeze dacă vrea să explice atât de numeroasele probleme care se leagă de originea românilor.
Nu există metodă mai falsă în cercetările de acest gen decât de a lua în considerare fenomenele la modul izolat, fără a examina raporturile lor cu alte realităţi şi influenţa exercitată de unele asupra altora. Savanţii aplecaţi asupra studierii originilor limbii române au uitat deseori să privească mai departe de linia Carpaţilor şi a Dunării. Cu o obstinaţie, de altfel explicabilă, ei au ţinut la o tradiţie foarte dragă primilor filologi transilvăneni care voiau să dezvăluie toate particularităţile limbii române prin latina transportată la nordul Dunării. Astăzi nu mai are nici un rost să respectăm o asemenea tradiţie, iar filologia română trebuie să iasă din limitele restrânse ale vechii metode, angajându-se pe o cale mai sigură şi mai apropiată de adevăr.
Examinată de aproape, limba română nu poate reprezenta numai latina din Dacia. Alături de elemente care nu se pot lega, într-o ultimă analiză, decât de latina importată în Dacia, româna ne oferă destule fenomene care trădează o origine meridională şi care ne trimit spre ţările dintre Adriatica şi Dunăre. Romanizarea destul de profundă a celei mai mari părţi din peninsula balcanică şi relaţii care au existat, cel puţin până-ntr-o anumită epocă, între elementul roman al Daciei şi cel al Traciei, al Iliriei, etc. ne interzic să izolăm naşterea limbii române în regiunea Carpaţilor. E mai important să revizuim un capitol dintre cele mai importante ale istoriei limbii române decât să neglijăm a urmări destinul latinei la sudul Dunării. De asemenea, va fi imposibil de înţeles consecinţele cuceririi Daciei, dacă refuzăm să ne amintim evenimentele care au precedat aceasta facilitând propagarea latinei în peninsula Balcanică.

Expediţiile romanilor contra dacilor au fost doar un episod din acest îndelung proces de romanizare a Europei occidentale care a început în secolul al treilea înainte de Hristos şi care avea să schimbe complet fizionomia ţărilor situate între Adriatica şi Marea neagră. Peninsula balcanică era romanizată în mare parte în momentul în care colonii lui Traian veniră să se stabilească în regiunea Carpaţilor. Iliria fusese cucerită în secolul al doilea înainte de Hristos şi devenise chiar provincie romană într-a doua jumătate a primului secol, după o lungă rezistenţă şi numeroase războaie începute în anul 228. Prin cucerirea acestei ţări era făcut primul pas spre romanizarea peninsulei balcanice, iar romanii nu aveau decât să-şi împingă mai departe cuceririle şi să supună alte ţări din sudul Dunării înaite de a se îndrepta spre nord. Grecia şi Macedonia avură soarta Iliriei în anul 146 înainte de Hristos; Moesia a fost supusă în anul 29 înaintea erei noastre; Panonia fu tranformată în provincie romană în anul 9 după Hristos, iar Tracia în anul 46. Deci în momentul în care cucerirea Daciei, în 107 după Hristos veni să încoroneze această operă de romanizare a provinciilor danubiene şi să întărească elementul ce urma să dea mai tîrziu naştere poporului român, latina era vorbită de la Adriatica la Marea Neagră şi de la Carpaţi până-n Munţii Pindului.
Dacă, în mijlocul acestei populaţii romane, existau anumite elemente care voiau să se sustragă influenţelor culturii şi limbii latine, civilizaţia romană a ajuns să se impună aproape oriunde superioritatea ei era recunoscută şi, cu timpul, avea să pătrundă din ce în ce mai profund în comunităţile locuitorilor autohtoni. Numai grecii şi o parte din populaţia tracă şi ilirică s-au arătat mai refractari faţă de cultura romană… În Iliria , populaţia latină ajunse să supună în mai multe regiuni vechiul element autohton şi să răspândească în ţară un idiom roman ale cărui ultime trăsături par să ne fie conservate într-un dialect din insula Veglia. Într-o parte a Macedoniei şi a Traciei şi mai ales în sudul Panoniei, în Moesia şi în Dacia, civilizaţia romană ajunse deasemenea să se impună majorităţii populaţiei şi, în marile oraşe, la fel de bine ca în locurile apropiate centrelor administrative, auzeai deja în secolul al doilea latina cea care avea să dea naştere mai târziu limbii rămâne.
Aceasta este în linii mari istoria extinderii latinei în peninsula balcanică până în secolul al doilea după Hristos. Pentru a înţelege bine originile limbii române nu trebuie pierdute din vedere toată această suită de fapte şi nu trebuie nici o dată uitat că urmările romanizării Daciei nu au cum fi studiate fără o cunoaştere generală a destinului limbii latine în alte ţări ale Europei orientale. Dacă romanii, după cucerirea Iliriei, ar fi fost împinşi de evenimente spre Dacia, fără să fi romanizat mai întâi Moesia, Tracia şi Macedonia, nu e nici o îndoială că limba română n-ar fi existat astăzi. Spiritul roman care s-ar fi dezvoltat la nordul Dunării ar fi fost respins spre vest unde s-ar fi afundat, în decursul secolelor, în italiană sau retoromană. Pe de altă parte, dacă romanii s-ar fi oprit la Dunăre şi nu s-ar mai fi stabilit în Dacia şi în Panonia, romana orientală n-ar fi fost reprezentată astăzi decât printr-un mic dialect analog macedo-românei. Şi, dacă limba română există astăzi cu dialectele sale principale (daco-român, istro-român şi macedo-român), trebuie să atribuim acest fapt realităţii că latina a fost vorbită de la Carpaţi şi până la frontierele Greciei. Latina din nordul şi din sudul Dunării s-au susţinut reciproc, şi tocmai graţie acestui sprijin mutual se datorează faptul că limba română a putut să se constituie şi să se conserve de-a lungul întregului Ev Mediu…

Unul dintre capitolele cele mai neclare ale istoriei limbii române este acela al influenţei idiomurilor indigene asupra latinei care a venit să li se suprapună. Este o problemă ce nu va ajunge niciodată a fi rezolvată într-un mod mai sigur, de vreme ce elementele de care dispune filologia sunt insuficiente ca să putem răspunde la numeroasele întrebări ce se ridică. Cunoştinţele pe care le avem astăzi despre vorbirea vechilor locuitori ai peninsulei balcanice sunt reduse aproape la zero, dar nu numai prin aceste mijloace s-ar putea face o idee exactă asupra măsurii în care latina a fost influenţată prin elementul autohton. Pentru a arunca indirect o oarecare lumină asupra unei probleme atât de complicate, trebuie să recurgem la mărturiile istoriei şi arheologiei care, ele singure pot acoperi vreunele dintre lacunele pe care le comportă un asemenea subiect. Dar datele acestor ştiinţe sunt deseori la fel de vagi şi trebuie să le completăm de multe ori prin simple inducţiuni. Ne va fi de asemenea greu de a fixa mai exact epoca în care vechile populaţii ale ţărilor dunărene s-au asimilat romanilor şi de a cunoaşte motivele pentru care civilizaţia latină s-a propagat mai repede într-o direcţie decât în alta. Asemenea remarci pot fi aplicate tuturor ţărilor care au fost romanizate… Iar, printre cauzele generale care au contribuit la triumful limbii şi civilizaţiei latine, nu trebuie să uităm a aminti extinderea din ce în ce mai cuprinzătoare a creştinismului. Chiar dacă latina nu era limba exclusivă în care se predica noua religie, folosirea ei era consacrată oficial şi din acest motiv ea se impunea în faţa tuturor celor care se converteau întru Iisus. Şi, de vreme ce creştinismul se adresa în special celor umili, el a ajutat în acest mod răspândirea latinei printre clasele de jos ale societăţii…

Cunoaştem prea puţin limbile vechilor populaţii balcanice pentru ca să putem fixa cu precizie în ce constă influenţa dacă, tracă sau ilirică asupra limbii române. Problema trebuie examinată îndeaproape, chiar dacă rezultatele nu vor fi pe măsura dorinţei noastre. Filologii au admis în multe cazuri existenţa elementelor dacice în limba română… Toti lingviştii recunosc astăzi că influenţa unei limbi asupra alteia este cu atât mai intensă cu cât există mai multă asemănare între ele. Dacă, de exemplu, o ţară este ocupată de un popor care vorbeşte un idiom apropiat celui al locuitorilor supuşi, acţiunea unui idiom asupra altuia va fi mai puternică. Dacă, dimpotrivă, limba indigenă e îndepărtată de idiomul importat, prin fonetică, forme, sintaxă, particularităţile pe care ea le va transmite noii vorbiri ce va rezulta vor fi mai puţin vizibile. Aplicând acest principiu la romanizarea diferitelor provincii ale imperiului roman, va rezulta cu evidenţă că acolo unde latina va întâlni o limbă mai apropiată de ea, influenţa elementului autohton se va exercita mai lesne…
Limba română, aşa cum se prezintă ea astăzi, ne arată în mod neîndoielnic romanizarea profundă a ţării în care ea s-a născut. Tot ceea ce este mai caracteristic în ea poartă o trăsătură pur latină. Cât de numeroase sunt ca însumare elementele străine care au pătruns mai ales în lexic, limba română n-a suferit nici o alterare faţă de fondul ei iniţial şi şi-a păstrat caracterul evident de idiom roman, în ciuda circumstanţelor uneori prea puţin favorabile în care ea s-a dezvoltat.
Nu se poate cunoaşte, e drept, în toate amănuntele, care era latina importată în regiunea Dunării, pentru a proceda la o comparaţie precisă între aceasta şi limba română; dar ultimele rezultate ale filologiei romane ne permit să fixăm până la o anumită treaptă trăsăturile cele mai expresive alea acestei latine care trebuie puse la baza românei ca şi a altor limbi romanice. Cu siguranţă că se va ajunge cu timpul la a defini mai precis vorbirea coloniştilor din diferitele provincii ale imperiului roman şi a cunoaşte mai îndeaproape punctele de diferenţiere ale acestor idiomuri romane. Va fi de asemenea mai uşor a face distincţia între ceea ce se leagă direct de latina vulgară în aceste idiomuri şi ceea ce trebuie considerat de origină mai recentă. În acest mod se va putea urmări mai îndeaproape drumul parcurs de ansamblul limbilor romanice din epoca în care latina a fost importată în provinciile unde ele s-au dezvoltat, până în zilele noastre. Pentru moment, trebuie să ne mulţumim cu ceea ce ne-au furnizat până acum, asupra acestui subiect, datele lingvisticii şi vom vedea că, din acest punct de vedere, există o serie de fapte ce trebuie considerate ca un câştig definitiv pentru ştiinţă. Mai multe probleme importante ale istoriei formării limbii române îşi vor găsi soluţiile deândată ce vom ajunge să arătăm care erau particularităţile limbii latine vorbite de locuitorii ţărilor balcanice, în măsura în care ele vor putea fi reconstituite astăzi.

Se admite astăzi la modul general că toate limbile romanice se bazează pe aceeaşi latină care a fost vorbită de la un capăt la altul al lumii romane. Majoritatea filologilor este de acord să considere bine stabilit acest fapt şi să-l recunoască precum un punct de pornire pentru orice cercetare asupra istoriei limbilor romanice. În fond, nimic nu ne permite să credem că latina care a fost importată în provinciile imperiului roman era divizată în dialecte şi că, din acest motiv, mai multe fenomene care separă astăzi limbile romanice trebuie căutate încă din epoca latină. Coloniştii stabiliţi în Dacia, de exemplu, vorbeau fără-ndoilaă latina care era in uz în secolul al doilea al erei noastre în toate provinciile dependente de Roma. Era latina oficială întrebuinţată în comerţ, în administraţie şi în toate celelalte relaţii ale cetăţenilor şi care trebuia să prezinte în general, peste tot, un caracter unitar. Schimburile continue între diferitele părţi ale imperiului şi peste toate acestea, ascendentul considerabil pe care-l exercita capitala asupra coloniilor, trebuia să evite îmbucătăţirea dialectală a limbii latine. Aşa că nu era vorba de o latină provincială proprie fiecăreia dintre ţările romanizate… Dar ar fi greşit să credem şi că nu era nici o distincţie între această latină şi cea vorbită la Roma. Dacă raţiuni puternice ne obligă să admitem că şi latina vulgară avea unitate, n-am putea niciodată crede că toţi legionarii care au cucerit Dacia îşi vorbeau limba în acelaşi mod… Nu există idiom care să poată fi unitar în sensul absolut al cuvântului şi dacă noi înţelegem în acest fel unitatea unei limbi, atunci nu va mai trebui să vorbim despre existenţa unor dialecte în latina vulgară…

Invazia slavilor a modificat complet fizionomia peninsulei balcanice. Ea aduce o răsturnare în toată această parte a Europei orientale, introducând un element nou în mijlocul populaţiei romane care, cu greu, ajunsese la a se forma. Aceştia nu sunt năvălitori trecători ca Goţii, împinşi numai de dorinţa de a lua de la alţii care determină acum apariţia lor în istorie ; ei sunt barbari împătimiţi, cuceritori ferm decişi să-şi caute o nouă patrie. Mai impetuoşi decât au fost reprezentaţi vreodată, ei nu dau înapoi din faţa niciunui obstacol, pentru a-şi asigura un loc printre populaţiile dunărene. Eforturile lor în acest scop, cruzimile la care se dedau în incursiunile lor spre sud, umplu vreme de mai multe secole istoria imperiului bizantin.
Toată lumea este de acord astăzi să considere invazia slavilor un eveniment pregătit cu încetul. Descinşi din nord în regiunea Carpaţilor, au avansat câte puţin spre malurile Dunării… Nu erau decât colonii izolate, enclave cu greu perceptibile în mijlocul populaţiei romane. Adevărata invazie nu începe propriu zis decât în ultimii ani ai secolului al cincilea, pe când Ostrogoţii părăseau ţările dunărene ducându-se spre Italia şi lăsând slavilor teritoriul liber. Abia atunci aceştia încep presiuni asupra imperiului bizantin împingându-şi incursiunile până în Peloponez. Profitînd de confuziile care dominau imperiul, în ciuda rezistenţei repetate a trupelor imperiale, ei reuşesc să cucerească cea mai mare parte a teritoriului sud-dunărean. În vreme ce ajung să stăpânească Moesia, Tracia şi Macedonia, ei se îndreaptă şi spre vest prădând Iliria şi Dalmaţia. În prima jumătate a secolului al şaptelea, aproape întreaga peninsulă balcanică se afla astfel în mâinile lor… Ocuparea peninsulei balcanice de către slavi a avut multe şi importante consecinţe asupra dezvoltării elementului roman oriental. Ea a preluat, în primul rând, o bună parte din teritoriul acestuia săpând în acelaşi timp un abis între acesta şi restul lumii latine… Elementul roman oriental era scindat pentru totdeauna de cel occidental având să urmeze de acum înainte o dezvoltare aparte, destinul trebuind să i se îngemăneze cu cele ale popoarelor ce-l înconjurau.
Toate aceste întâmplări au o importanţă incomensurabilă pentru studiul formării limbii române. Ele ne explică caracterele particulare pe care le prezintă această limbă în raport cu alte idiomuri romane şi evoluţia specială pe care a avut-o în cea mai mare parte a Evului Mediu. În fapt, începând cu invazia slavă, romana balcanică a devenit româna, aşa cum ni se prezintă ea astăzi. Până atunci, vorbirea rezultată din transplantarea pe cele două maluri ale Dunării nu putea fi considerată decât o variantă dialectală, ca să spunem aşa, a limbii italiene. Contactul cu slavii este cel care a transformat această vorbire într-o limbă aparte, întrutotul romană fără îndoială în constituţia sa internă, dar sensibil diferită de cele care au ieşit din acelaşi tipar…
Majoritatea elementelor slave au pătruns în română în secolele cinci – şapte… Asupra acestora s-au suprapus cu timpul altele ce pot fi distinse de precedentele. Penetrarea românii cu elemente slave a durat deci mai multe secole fiind intensă şi variată. O vedem continuându-se chiar în momentul apariţiei primelor texte româneşti şi se opreşte doar în secolul al şaptesprezecelea în faţa conceptului de limbă daco-romană, pentru a reapare sub o altă formă, aceea a influenţei limbii ruse moderne la sfârşitul secolului al optsprezecelea şi începutul celui de al nouăsprezecelea. Ea n-a încetat să-şi încerce influenţa nici în zilele noastre în anumite regiuni precum Basarabia şi Bucovina, dar se produce şi dincolo de Dunăre, asupra macedo-românei şi mai ales asupra istro-românei care este chiar ameninţată de a fi înghiţită de slavă…

Ajungem la capătul drumului pe care ne-am propus să-l parcurgem în această primă parte a lucrării noastre.
Momentele cele mai importante ale istoriei vechi a limbii române reies, credem, destul de clar din multitudinea faptelor pe care le-am studiat.
Transportată în peninsula Balcanică, latina a întâlnit traca, ilirica şi greaca ; în lupta care se încinge între ea şi aceste idiomuri, traca şi ilira îşi pierd cea mai mare parte a spaţiului. Absorbind în ea o cantitate din elementul autohton, latina balcanică se transformă cu timpul într-o vorbire romană specială, a cărei dezvoltare înaintează într-o bună măsură până în secolul al şaselea, în paralel cu dezvoltarea celei albaneze şi mai ales a celei dalmate, a italienei şi uneori a retoromanei.Această vorbire romană devine limba română propriu zisă în momentul în care invazia slavă o separă de restul întregii lumi romanice.
Din centrul formării sale, din Iliria, limba română avea în evul mediu ramificaţii în nord, până în Dacia; între această limbă română septentrională şi cea de dincolo de Dunăre, au avut loc numeroase schimburi vreme de secole. În aceste schimburi şi mai ales în emigraţia spre Dacia a unui puternic contingent de element meridional trebuie căutată explicaţia surprinzătoarei asemănări ce se constată între diferitele dialecte româneşti; şi tot în ele găsim datele care explică separarea limbii române în cele trei dialecte cunoscute. Această separare se definitiva în secolul al treisprezecelea. Aceasta fiind epoca în care româna luă forma pe care şi-a conservat-o în trăsăturile sale cele mai specifice, până în zilele noastre; cele mai importante influenţe străine care s-au exercitat asupra ei şi care i-au imprimat majoritatea particularităţilor esenţiale sunt anterioare acestei date.
Privită în acest mod, istoria veche a limbii române este plasată în adevăratul ei cadru; ea nu se mai prezintă precum expunerea unor fapte izolate şi alese în scopul de a susţine teze dictate de preocupări deseori străine ştiinţei. Conform celor afirmate de noi, dezvoltarea limbii române apare mai complicată decât s-ar fi bănuit şi cum nu s-ar fi dorit a se crede până acum ; ea nu se reduce la o simplă transformare, lentă şi ferită de vreo influenţă străină profundă, cum au făcut supoziţii asupra latinei din Dacia majoritatea filologilor; ea cuprinde ceva mai mult, aducând în plus întreaga istorie a latinei orientale şi mai mult decât un capitol de istorie a mai multor idiomuri balcanice…

AŞA CUM AU FOST PREZENTAŢI
ASACHI, HELIADE, KOGĂLNICEANU, HAŞDEU, XENOPOL
ACESTE EXTRASE DIN OPERA ÎNTEMEIETORULUI
OVID DENSUŞIANU
LE ADUCEM AMINTE CITITORULUI ACUM
CÂND ÎNCEPEM ÎN COMUNITĂŢILE TUTUROR VORBITORILOR
DE LIMBĂ ROMÂNĂ A PRĂZNUI BINEMERITATA EI SĂRBĂTOARE.
ÎN EDIŢIILE SPECIALE VIITOARE
VOM REVENI CU
COMENTARII ALE CONTEMPORANILOR
ŞI AMINTIM CITITORILOR URMATOAREA PRECIZARE :

Am dorit, prin asemenea extrase din argumentele clasicilor, să inaugurăm Sărbătoarea Limbii Române reînviind studiile cele mai semnificative dedicate ei de mari cărturari ai neamului nostru. Din acest motiv, ne-am concentrat asupra a tot ce s-a afirmat mai temeinic în întregul secol al nouăsprezecelea, care a fost secolul impunerii definitive a unei limbi a tuturor românilor în scopul comunicării dintre toţi românii şi a realizării idealului naţional.
Această selecţie ne-a lipsit de începuturile conştientizării latinităţii noastre, de la cronicari la Dimitrie Cantemir şi de la el la Şcoala Ardeleană, dar ne-a concentrat atenţia asupra a ceea ce a constituit, vreme de un întreg secol, o adevărată politică preluată şi conjugată de la un cărturar la altul şi de la un curent la altul: POLITICA AFIRMĂRII NOASTRE PRINTR-O LIMBĂ MODERNĂ ŞI UNIVERSAL-ROMÂNEASCĂ dusă consecvent cu mijloacele tiparului, ale educaţiei naţionale, ale creaţiei literare, ale comunicării ziaristice, ale studiului ştiinţific plasat de mari filologi în contextul studierii istoriei şi resoartelor tuturor limbilor europene.
Din acest motiv, ne-am început demersul de la anii 1820 – 1830 cu Asachi şi Heliade Rădulescu, laolaltă grămătici, slujitori ai tiparului, ai literelor şi ai instrucţiunii publice, continuând cu alţii asemenea lor precum Kogălniceanu, Haşdeu, Xenopol şi încheind cu concluziile moderne, foarte apropiate de imaginea de astăzi asupra limbii noastre naţionale, pe care le trage Ovid Densuşianu a cărui carieră universitară de slujitor al istoriei limbii române începe în 1897, deci tot în acel SECOL AL NOUĂSPREZECELEA ÎN CARE POLITICA NAŢIONALĂ S-A DUS PRIN POLITICA UNITĂŢII LIMBII NOASTRE.
CU ADEVĂRATĂ MÂNDRIE INTELECTUALĂ, CONSTATĂM CĂ ACEASTĂ POLITICĂ NAŢIONALĂ A FOST PUSĂ ÎN PRACTICĂ DE CĂTRE MARI PERSONALITĂŢI POLITICE ALE NEAMULUI, CARE AU FOST ÎN ACELAŞI TIMP FOARTE MARI CĂRTURARI CU OPERĂ DEFINITORIE ÎN SLUJIREA ACESTEI LIMBI, DUPĂ CUM SE POATE VEDEA PREA BINE DIN SELECŢIA PE CARE AM FĂCUT-O
AM URMĂRIT PRIN ACEASTA SĂ DEMONSTRĂM CĂ SLUJIREA LIMBII NU ESTE DOAR O ÎNDATORIRE CĂRTURĂREASCĂ, CI ÎL DEFINEŞTE ŞI PE ADEVĂRATUL OM POLITIC. PENTRU CĂ, PRIN ACEASTĂ SLUJIRE EL, OMUL POLITIC, POATE VENI SĂ REZOLVE MULTE PROBLEME ALE NEAMULUI SĂU ŞI, MAI ALES, ACEL IDEAL AL UNITĂŢII DE SIMŢIRE CARE CONDUCE DIRECT SPRE PROGRESUL PRIN AFIRMARE NAŢIONALĂ, CARE ESTE CEA MAI BINE DOVEDITĂ CALE A PROGRESULUI OMENIRII.
Este un prim demers, căruia vom fi bucuroşi să-i adăugăm şi altele, altfel grupate, altfel catalogate sau chiar altfel interpretate, ca şi comentarii venite din partea Dumneavoastră, a tuturor celor cărora ne adresăm cu unicul scop de a impune această Sărbătoare Naţională pe care o merită limba noastră din partea tuturor românilor, oriunde s-ar afla ei astăzi .

vă rugăm să ne vizitaţi la adresa www.cartesiarte.ro
şi să ne comunicaţi opinia dumneavoastră
privitor la propunerea pe care o facem
de a se stabili oficial ca,
ziua de 29 august
să devină pentru toţi românii
SĂRBĂTOAREA NAŢIONALĂ
A LIMBII ROMÂNE

Deschizând astfel în toate spaţiile simţirii româneşti perioada de până la 31 august când basarabenii îşi au tradiţionala lor manifestare denumită:
„LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ”

Şi, în acest mod, perioada 29 – 31 august să devină pentru localităţile, organizaţiile şi comunităţile tuturor românilor, fiecare după cum va găsi mai potrivit de cuviinţă, prilej de manifestări publice cu caracter naţional, în spiritul tradiţiilor purtate prin veacuri în cuvânt românesc şi în sprijinul impunerii sărbătoririi amplei unităţi de gândire şi de aspiraţii pe care o slujeşte limba română.