Convorbire cu acad. Alexandru Zub, Preşedintele Secţiei de Ştiinţe istorice şi arheologie
Scris de Elena Solunca Moise
- La 24 ianuarie se împlinesc 150 de ani de la Unirea Principatelor, Mica Unire cum i se mai spune. Ce semnificaţie are acest eveniment de însemnătate crucială din istoria noastră pentru contemporaneitate? Sau, altfel spus, care este “lecţia” pe care o dă românilor din secolul XXI?
- O aniversare de felul celei invocate se impune în viaţa unui popor ca ocazie de reconsiderare a evenimentului în sine, dar şi a parcursului sinuos şi dramatic consumat între timp. La 1859, au spus-o şi contemporanii, românitatea carpato-danubiană a făcut un pas decisiv pe linia modernizării statului, proces în cadrul căruia Unirea Principatelor a fost desigur un moment de graţie, în care proiectul naţional, ajuns să prindă contur destul de exact la 1848, a luat formele socio-politice pe care le cunoaştem, în acord, fireşte, cu exigenţele europene, formulate în Convenţia de la Paris. Istoricul dispune de un secol şi jumătate, în care s-au acumulat informaţii enorme, pentru a estima acel moment. Dar e nevoie de încă pe atâta rebours, pentru a defini mai exact actul unirii din 1859. În această perspectivă, incluzând câteva secole de istorie, anul amintit, căruia Leonid Boicu i-a dedicat un admirabil studiu de contextualizare internaţională, a reprezentat un moment decisiv, la care analiştii modernităţii noastre se întorc mereu cu profit. Rezultă mai ales că românii, individualişti şi dezbinaţi adesea, s-au arătat atunci destul de solidari pentru a pune în valoare şansa geopolitică ce li se oferea după Războiul Crimeii, şansă pe care elitele naţiunii au ştiut să o fructifice, vădindu-se ele înseşi solidare cu proiectul unionist. Nu e locul să insistăm.

- Secolul XIX a fost unul al naţiunilor, secolul XXI este al unul al globalizării şi, în acest context, care este rolul naţiunilor?
- Este o chestiune complexă la care nu se poate răspunde convenabil într-un spaţiu ca acesta. O vastă “literatură” o dezbate intens, de câteva decenii, dacă nu chiar de un secol. Fiindcă excesele produse de statele naţionale, îndeosebi prin marile conflagraţii din secolul XX, au făcut să se nască atitudini ostile ideii însăşi de naţiune. “Corectitudinea politică” a făcut din aceasta un element de program, stimulând reacţii dintre cele mai curioase cu privire la statul naţional, în numele regionalismului şi al globalizării. Însă naţiunea e un produs organic, după cum au dovedit-o deja specialişti din diverse domenii (la noi A.D. Xenopol, N. Iorga, D. Gusti, C. Rădulescu-Motru etc.), iar aceasta înseamnă că nu poate fi bruscată, supusă la distorsiuni şi metamorfoze voluntariste. De altfel, este de remarcat că în statele care au cunoscut o evoluţie mai armonioasă în epoca modernă, ideea de a se renunţa la statul naţional nu a dus la soluţii adecvate, globalizarea fiind privită acolo mai mult ca un fenomen economic, în cadrul căruia naţiunea îşi poate urma cursul. Evident, nu se poate trata acest produs al istoriei, naţiunea, precum ceva imuabil. Adaptarea ei la noile realităţi, într-o lume dispusă tot mai mult să admită numai frontiere spirituale, e o chestiune de timp, ceea ce reclamă deschidere, dialog, comprehensiune.
- Cum poate fi azi conceput idealul naţional?
- Rezultă şi din consideraţiile anterioare că naţiunea, fiind un produs organic al istoriei, nu poate fi socotită ca o simplă excrescenţă pe care noii “chirurgi” ai istoriei să o poată extirpa. Ea a cunoscut deja, din secolul XVII, când britanicii au propus un model, până în lumea postmodernă, în care trăim o lungă evoluţie, la capătul căreia se pot aştepta schimbări semnificative. Modelul francez, structurat la finele secolului XVIII şi extins pe continentul nostru în secolul următor, a suferit desigur unele ajustări, în competiţie cu alte “paradigme”, fără să-şi fi epuizat însă resursele la scară istorică. Lumea de azi, beneficiară a unor experienţe contradictorii, a fost silită să pună surdină ideii de naţiune, să o regândească, să o refasoneze, în acord cu noile realităţi. Accentul pare a se fi deplasat de la etnocultural spre constituţional, adică de la modelul englez (cu varianta lui americană) spre cel instituit de Revoluţia franceză şi adoptat mai peste tot la nevoile locului. Forme pure nu se pot recunoaşte niciunde, acum mai puţin ca oricând, dat fiind sensul globalizant al mutaţiilor. Acolo unde s-au produs destructurări intempestive, statul naţional a fost repus în discuţie, supus la ajustări de tot felul. Ideologia aferentă s-a nuanţat, idealul subiacent a primit un contur mai adecvat.
- Între aniversările acestui an se înscrie şi trecerea a două decenii de la evenimentele din 1989. Între timp, a apărut o adevărată literatură care încearcă să argumenteze că nu a fost o revoluţie, ci o lovitură de stat. Sunt multe controverse. Care este părerea istoricului Al. Zub?
- Revoluţie sau lovitură de stat, ori şi una, şi alta, evenimentele din 1989 suscită încă multe controverse. Istoricii au fost destul de rezervaţi în estimarea lor, nu fără temei, fiindcă asemenea schimbări, oricum le-am numi, reclamă timp spre a fi asimilate, adică integrate ontologic şi social. Un istoric e mai bine plasat decât alţii pentru a le situa perspectivic. Este vorba de noi instituţii, de sorginte euro-atlantică, a căror “implementare” (aşa se spune?) nu putea fi strict planificată, mai ales când ele implică alte mentalităţi. Este un bun prilej de observaţie de vis şi de gândire, pe seama unui fenomen extrem de complex, unul ce implică continuităţi şi rupturi deopotrivă. Există analişti care nu văd decât un termen al ecuaţiei, ceea ce îndrumă spre concluzii doar parţiale sau eronate. Personal, socot că schimbările au fost destul de semnificative pentru a justifica ideea de revoluţie, chiar dacă beneficiarii de rang înalt s-au folosit de alte “metode” pentru a-şi adjudeca uneltele puterii. Nu se poate închipui, aici, un bilanţ.
- Ce îşi doreşte istoricul Alexandru Zub, preşedintele Secţiei de Ştiinţe istorice şi arheologie al Academiei Române?
- În ipostaza de cercetător, aştept clipa când voi putea reveni la proiectele pe care, în bună parte, a trebuit să le suspend sub presiunea obligaţiilor administrative, ca director al Institutului de Istorie “A. D. Xenopol”, apoi ca preşedinte al secţiei de resort. Nu sunt deloc mulţumit de gestiunea timpului scurs, pentru mine, după anul fatidic la care v-aţi referit. Între munca de cabinet şi o prezenţă publică mai activă a trebuit să optez şi am făcut-o amânând o parte din proiectele gândite în cabinet pentru a satisface alte obligaţii, limitate însă la sfera profesiei de istoric. Întrebarea ultimă îmi stârneşte însă, la început de nou an, o nespusă melancolie.

Sursa:Curentul International